Sunt cateva zile de cand am revenit de acasa si inca miros a… zambet, a bebelus. Abia am revenit si deja dorul de nepotica nu-mi da pace, frustrarea isi face din nou loc iar tristete ma curprinde in fel si chip!
Mi-e dor de ochii ei mari ce-i vad plimbandu-se prin camere, de felul in care se agata de mine cand un chip necunoscut isi face prezenta, de cum imi strange degetul cu manuta, de cum imi cere sa o ajut; sa o tin in brate la desene animate, de cum ma intreaba ” asta? asta?? ” ; de chitaitul ei adorabil, de curiozitatea ei maxima.
Copilasii sunt un inceput de om si continuarea a ceva magic. Sunt iubiti fara sa li se ceara nimic in schimb si totusi, cand ii tii in brate, cand le simti capul lipit de inima ta speriata, cand iti lipesti buzele de capsorul curios, simti ca-ti daruiesc mai multe decat orice om care a incercat intentionat sa-ti daruiasca…
Pai de ce nu un bebe al tau in scurt timp …
Inca nu, ne crestem pe noi si apoi crestem un bebe. De ce? cauti pe cineva care sa vrea un bebe?
Cei mic reusesc sa stearga tristetea de pe chipul nostru.
Si nu doar de pe chip!
instinctul matern urla in tine. imi place titlul articolului, ca un vers de poem.
Ticaie un ceas, observ de ceva vreme asta insa momentan trebuie sa-l opresc caci un copilas ar fi prea mult acum! Ma bucur ca iti place.