Cand prietenia se bazeaza pe interes, ne iubim prietenii pentru propriul nostru bine, iar cand se bazeaza pe placere, ii iubim pentru propria noastra placere. In ambele cazuri, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezinta el in esenta sa, ci in masura in care ne este util sau placut. Asemenea prietenii au deci un caracter accidental, de vreme ce persoana iubita nu este iubita pentru ceea ce este ea însăşi, ci întrucât poate oferi fie un avantaj, fie o placere.
În consecinta, prieteniile de acest fel se destrama usor, cei în cauza neputand ramane prea mult timp aceiasi ca la început: în clipa în care inceteaza sa fie placuti sau utili, inceteaza si sa fie prieteni. Ori, utilitatea nu este ceva durabil, ci variaza dupa imprejurari.
Prietenii de acest fel nu cunosc intimitatea relatiilor, pentru ca adesea nici nu se agreeaza unii pe altii; nici unul dintre ei nu simt nevoia sa caute societatea celuilalt daca nu este vorba de vreun interes, pentru ca nu se simt atrasi unul de celalalt decat in speranta obtinerii unui bun.
~ Aristotel
Subscriu, intru totul!
Bine a zis subscriu si eu
Cand a gresit Aristotel?
Asta e si realitatea, toti suntem pe interes doar ca nu ne place sa admitem. Ne cacam pe noi si spunem ca facem totul fara a astepta nimic de la altii. Mintim!!!!!!!!1 Toti asteptam ceva la randul cand ajutam. Asta e realoitate.
Nu stiu cine se caca pe el pentru ca eu nu o fac. Miroase.
Revenind, ma numar printre oamenii care sunt constienti de faptul ca noi intre noi ne privim ca ceva placut si/sau util. E logic insa unii se simt draga Doamne foarte lezati.