Cu mulţi ani în urmă, când lucram ca voluntar la Spitalul Standford, am cunoscut o fetiţă pe nume Lisa, care suferea de o boală rară şi foarte gravă.
Singura ei şansă de recuperare era o tranfuzie de la frăţiorul ei în vârstă de 5 ani care supravieţuise în mod miraculos aceleaşi boli şi care îşi dezvoltase anticorpii necesari pentru a o combate.
Doctorul i-a explicat situaţia băieţelului şi l-a întrebat dacă doreşte să îi dea sângele său surioarei sale.
L-am vâzut ezitând timp de o clipă, după care a tras adânc aer în piept şi a răspuns:
– Da, o să fac acest lucru dacă o poate salva pe Lisa.
În timp ce transfuzia progresa, l-am văzut stând pe patul de lângă cel în care se afla sora lui. La fel ca şi noi, zâmbea văzând că obrazul Lisei îşi recăpătau culoarea naturală.
Apoi, zâmbetul i-a pălit şi copilul s-a albit la faţă. S-a uitat la medic şi l-a întrebat cu un tremur în voce:
– O să încep să mor acum?
Fiind atât de mic, copilul îl înţelesese greşit pe doctor, crezând că va trebui să îi dea tot sângele său surioarei sale.
