Viata ca la maraton

 Intreaga viaţă suntem ca la maraton. Alergam dupa oameni care n-au timp sa se uite în urma la noi pentru ca alearga si ei dupa altii. Alergam dupa oameni si n-avem timp sa ne uitam la cei care încearcă din rasputeri sa ne ajungă din urmă, suntem atât de concentrati sa ţinem pasul cu alergatori care nici nu se obosesc sa ne astepte pentru ca au uitat si ei de noi în goana după fericire.

Întotdeauna ceea ce nu avem pare mai stralucitor. Alergam ca sa atingem idealuri si se prabuşeşte cerul peste noi dacă esuam. Nu ne dam voie sa gresim şi nici nu stim sa acceptam înfrângerile. Ne dorim ceea ce au altii, tanjim sa avem mai mult, conştienţi că „mai mult” nu o sa ne fie niciodata de ajuns. Pentru că „mai mult” nu are nicio limita, iar traind dupa legea lui “mai mult” o sa fim toată viaţa în goana după fericire. Şi nu o vom gasi niciodata!

Si uite asa nu suntem multumiti, căutam întotdeauna alt loc si visam la alt anotimp. Trebuie sa pierdem ca sa dorim ce avem acum, pentru ca traim în trecut sau în viitor, dar niciodata în prezent. Pentru ca o să iubim prezentul atunci când o să devina trecut şi l-am iubit pe vremurile cand era doar viitor. Alergam după oameni care nu ne vor, după idealuri care sa ne aduca fericirea. Ne îndrăgostim mai repede, spunem “te iubesc” mai repede, toate doar ca să ne despărţim mai repede.

Uităm unii de alţii repede. ~ J.E