Poate că nu toate lucrurile care ni se întâmplă au nevoie de o explicație
M-am gândit mult în ultima vreme la felul în care anumite contexte din viața noastră ne fac să căutăm explicații. Uneori o facem aproape instinctiv, pentru că atunci când ceva ne doare, ne sperie, ne dezamăgește sau pur și simplu nu se așază așa cum ne-am imaginat, pare mai ușor de dus dacă îi găsim un MOTIV, acel – DE CE -. Începem să ne întrebăm de ce s-a întâmplat, ce am făcut greșit, ce nu am văzut la timp, ce ar fi trebuit să facem diferit și, mai ales, ce înseamnă toate acestea pentru ceea ce urmează… Mintea începe să lege lucrurile între ele, să caute semne, cauze și consecințe, pentru că o explicație, fie ea și una incompletă, ne poate da pentru o vreme senzația că avem din nou ceva de care să ne ținem.
Și cred că uneori avem nevoie de asta! Sunt momente în care explicațiile pe care ni le construim ne ajută să supraviețuim unei perioade pe care altfel nu știm cum să o ducem… Avem nevoie să credem că lucrurile s-au întâmplat cu un motiv, că undeva există un sens pe care încă nu îl vedem sau că, dacă vom înțelege suficient de bine trecutul, vom putea împiedica viitorul să ne mai surprindă în același fel. Nu cred că este nimic greșit în asta. Mintea încearcă să ne protejeze cu instrumentele pe care le are, iar uneori o poveste pe care reușim să ne-o spunem despre ceea ce ni s-a întâmplat este exact lucrul de care avem nevoie pentru a putea merge mai departe.
Doar că am început să înțeleg că aceeași minte care uneori ne ajută să trecem printr-o perioadă grea poate deveni, alteori, locul în care rămânem blocați. Pentru că nu toate întrebările au răspunsuri și nu toate lucrurile care ni se întâmplă ascund o lecție pe care trebuie neapărat să o descoperim. Uneori oamenii fac alegeri pe care nu le vom înțelege niciodată. Uneori pierdem lucruri pe care am fi vrut să le păstrăm. Uneori muncim mult și rezultatele întârzie. Alteori facem tot ceea ce credem că este bine și, cu toate acestea, lucrurile nu ies așa cum speram. Uneori se întâmplă ceva într-o zi obișnuită și ne schimbă direcția fără să ne fi întrebat dacă suntem pregătiți pentru asta.
Si, chiar cred ca explicația este mult mai simplă decât toate scenariile pe care le construim: așa este viața.
Mi-a luat timp să accept ideea aceasta, pentru că „așa este viața” poate suna aproape nedrept atunci când treci prin ceva greu. Parcă vrem mai mult de atât.. Vrem să existe un motiv CLAR, motiv suficient de bun pentru durerea noastră, o explicație care să pună lucrurile în ordine și să ne garanteze că, dacă am înțeles ce s-a întâmplat, nu ni se va mai întâmpla niciodată. Numai că viața nu ne oferă asemenea contracte și cred că una dintre cele mai dificile forme de maturizare este să accepți că poți face tot ceea ce ține de tine și totuși să nu controlezi rezultatul.
Lucrul în terapie m-a ajutat să înțeleg acest lucru într-un mod pe care simpla lui cunoaștere nu reușise să îl facă. Pentru că știam, logic, că trecutul nu poate fi schimbat și că viitorul nu poate fi controlat (în totalitate). Cred că știm cu toții asta, dar există o diferență enormă între a ști ceva și a ajunge să îl simți suficient de profund încât să începi să trăiești diferit.
Am înțeles că pot petrece foarte mult timp întorcându-mă la lucrurile care au fost, analizând conversații, alegeri, oameni și momente, întrebându-mă ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi spus altceva, dacă aș fi știut atunci ceea ce știu acum sau dacă viața ar fi ales o altă direcție. Pot construi zeci de variante ale aceluiași trecut, însă niciuna dintre ele nu îl va schimba pe cel care s-a întâmplat deja. Pot, în același fel, să încerc să anticipez fiecare posibilitate a viitorului, să pregătesc răspunsuri pentru probleme care încă nu există și să îmi consum prezentul încercând să mă asigur că nimic rău nu mă va surprinde vreodată, dar nici acest lucru nu îmi va oferi controlul pe care îl caut.
În schimb, există ceva asupra căruia pot avea o influență reală și este atât de aproape încât uneori îl ignor tocmai pentru că pare prea simplu: ziua în care sunt acum. Familia este sănătoasă, la fel îmi sunt și prietenii, real, asta-i tot ce contează, ACUM.
Pot să mă întreb ce îmi face bine astăzi, ce pot schimba astăzi și unde merită să îmi pun energia. Pot să aleg oamenii lângă care mă simt bine, să pun limite acolo unde am nevoie de ele, să muncesc pentru lucrurile pe care mi le doresc și să mă opresc atunci când simt că am nevoie să mă odihnesc. Pot să îmi construiesc viața din gesturi mici care poate nu rezolvă toate necunoscutele de mâine, dar fac ziua de astăzi mai bună. Și, cu timpul, am început să cred că poate tocmai din aceste zile se construiește siguranța pe care încercam atât de mult să o găsesc în explicații.
Nu înseamnă că am încetat să îmi pun întrebări și nici că mintea mea nu mai pleacă uneori înaintea mea. O face, probabil că o va face întotdeauna. Există însă o diferență între a observa un gând și a-l urma până la capătul tuturor scenariilor pe care le poate inventa, iar aceasta este una dintre diferențele pe care încerc să le învăț. Nu orice întrebare trebuie rezolvată în momentul în care apare și nu orice teamă este o previziune. Sunt lucruri învațate de la prietena mea cea mai bună și aceste gânduri mă ajută când mă pierd. ȘTIU că uneori un gând este doar un gând, iar uneori o situație este pur și simplu o situație prin care trecem.
Poate că tocmai aici am început să găsesc o formă de libertate pe care înainte o căutam în altă parte. În faptul că nu mai simt aceeași nevoie de a înțelege absolut totul pentru a putea fi bine. Unele lucruri le voi înțelege mai târziu, altele poate niciodată, iar unele își vor pierde singure importanța odată cu trecerea timpului. Nu trebuie să le rezolv pe toate astăzi!
Astăzi pot doar să trăiesc. Și aleg, pe cât pot, să fac din prezent un loc în care îmi este bine să rămân. Nu unul perfect, pentru că nu cred că există așa ceva, ci unul în care să existe suficientă liniște încât să pot respira fără să mă întorc permanent în trecut și fără să locuiesc mental într-un viitor care încă nu există. Aleg să depun efort pentru ceea ce pot schimba, să cer ajutor atunci când simt că singură nu reușesc, să las oamenii și situațiile pe care nu le pot controla să fie ceea ce sunt și să nu mai cer fiecărei întâmplări din viața mea să îmi ofere o explicație înainte de a-i permite să treacă.
Pentru că poate nu tot ceea ce trăim trebuie descifrat. Poate că unele lucruri trebuie plânse, altele acceptate, unele schimbate, iar altele pur și simplu lăsate în urmă. Poate că nu fiecare perioadă grea vine să ne învețe ceva extraordinar și nu fiecare întâmplare este un semn despre ceea ce urmează. Uneori viața este frumoasă, alteori este extreeeeem de nedreaptă, uneori ne dă exact ceea ce speram, iar alteori schimbă planul fără să ne ceară voie și ne răzvrătim prin tantrumuri.
Eu nu mai vreau să îmi petrec prezentul încercând să negociez cu lucrurile pe care nu le pot schimba. Sunt 18 luni de când duc un greu vindecător și prefer să îmi folosesc energia pentru ceea ce încă pot construi, pentru oamenii pe care îi iubesc, pentru lucrurile care îmi fac bine și pentru acea formă de liniște care nu vine din certitudinea că totul va fi întotdeauna bine, ci din încrederea că voi face ceea ce ține de mine atunci când viața va veni, așa cum vine întotdeauna, cu lucruri pe care le-am prevăzut și cu altele pe care nu aveam cum să le prevedem.
Poate că nu am nevoie să cunosc toate răspunsurile. Poate că am nevoie doar să nu las întrebările despre ieri și despre mâine să îmi ia ziua de astăzi. Pentru că, până la urmă, aceasta este singura pe care o pot trăi…
