Mereu le-am spus oamenilor din jurul meu să nu aibă așteptări de la mine. Stiu ce înseamnă când acestea sunt mari, și cei din jur nu reușesc să se ridice la nivelul lor. Le-am avut si eu, și am greșit, mult! Să duci o viată lipsită de așteptări este o viață liniștită. Învăț și eu asta! Mereu, dar mereu, le-am spus prietenilor că nu sunt omul perfect în relații și puținul ce-l pot oferi e tot ce… pot.
Avem tendința de a ne creea singuri așteptări pentru că iubim și avem impresia că noi oferim TOTUL sau MULT și primim prea puțin, dar uneori, de cele mai multe ori, la o analiză a ceea ce dăm rezultă că este… la fel. Asteptăm mult de la cei din jur, deși spunem că nu o facem, o privim totuși ca pe o „datorie” firească a lor, să ofere!
Uneori cerem prea multe iar puținul oferit nu pare să ne mai încânte sufletul, așa că puținul trece… neobservat.
Nu-l realizăm decât atunci când dispare. Abia atunci puținul devine prețuit. Folosim cuvinte prea mari, prea puternice, prea de… impact, și greșim. În mod particular, suntem atât de diferiți, unii se mulțumesc cu puțin, pentru c-au avut intotdeauna oricum mai puțin decât… puținul. Alții așteaptă și vor mereu mai mult și mai mult: mai multă atenție, mai multă dragoste, pentru că așa își alimentează ei sufletul. Nimic rău în nici o „categorie” din acestea două.
Doar că… mai mult unii chiar nu pot oferi, prin firea lor, nu din nepăsare. Puținul lor poate înseamna enorm dar când direct sau indirect se „cere” mai mult, se așteaptă și se comunică că se așteaptă/vrea mai mult, se mulează și consumă resurse pentru a oferi și ajung să obosească, iar „putinul” devine atunci și mai puțin, de oboseală, nu din nepăsare. Te simți inutil orice a-i face și renunți, involuntar,
Am fost în ambele categorii și-am pierdut puținul multor persoane din jur, tocmai pentru că n-am apreciat, nu m-a mulțumit în adolescență și nu l-am conștientizat decât abia când m-am maturizat. N-am de ce să nu recunosc asta, eu fiind o persoană care oferă aparent puțin, de la care se cere și asteaptă mult, și care, da, se consumă să-l ofere. Până la epuizare. Puținul meu e tot ce pot iar mie mi se pare mult.
E karma asumată. 
Astfel că, nu greșiți ca mine, luați natural oamenii din viețile voastre, analizați, comunicați, nu ridicați așteptări, nici mici – nici mari, și, mai ales, aveți grijă la cuvintele spuse și acordați atenție puținului din viețile voastre. Va deveni de neprețuit dacă nu va mai exista!
P.S : Sunt BINE, prezint doar frânturi reale din viețile fiecăruia dintre noi!
