Mi-a trimis ieri Diana o povestioara pe cat de frumoasa pe atat de ancorata de realitate, o povestioara care m-a dus cu randul la anumite persoane din trecutul meu… Am parcurs rand pe rand in gand etapa cu etapa si am realizat ca oricat te-ai chinui sa fii acolo pentru cineva, sa il redresezi, sa ii deschizi ochii aratandu-i ca/cat greseste, ca oricat de strans ai fi de cineva, sentimentele ,PER COMPLET, nu vor fi NICIODATA impartasite. Iata povestioara ce poate ajunge si-n privirile persoanelor care uita, care pleaca, care dezamagesc:
” Pentru prietenele mele
O femeie statea asezata pe canapea, band ceai cu gheata cu mama sa. In timp ce vorbeau despre viata, casatorie, responsabilitati si obligatii ale adultilor, mama, invartind cuburile de gheata din pahar, se uita fix la fiica sa.
„-Niciodata sa nu-ti uiti prietenele”, o sfatui, invartind frunzele de ceai din fundul paharului. Ele vor deveni de fiecare data mai importante odata cu trecerea timpului. Nu conteaza cat de mult iti iubesti barbatul, nu conteaza cat de mult iti iubesti copiii pe care ii ai, vei avea nevoie de ele. Aminteste-ti sa iesi cu ele mereu, sa faci lucruri impreuna cu ele. Aminteste-ti ca atunci cand spun prietenele tale, ma refer la TOATE femeile, prietenele tale, fiicele tale si toate celelalte femei care sunt legate de tine. Vei avea nevoie de ele. De femei intotdeauna vom avea nevoie”.
” Se spune că trăia odată într-un oraş, un om mare idiot. Indiferent ce făcea, indiferent ce spunea – oamenii râdeau mereu de el. Chiar de ar fi spus ceva adevărat, ceva frumos, ceva înţelept, lumea începea a râde chiar de la primele lui cuvinte… că doar era cunoscut ca fiind idiotul fără seamăn al oraşului.
Ajuns în pragul deznădejdii, urmărit de gânduri sinucigaşe, omul nostru a mers la un bătrân înţelept. Nu mai putea suporta. Ori îi spunea bătrânul o cale de rezolvare, ori îşi lua viaţa.
Bătrânul, zâmbind, l-a asigurat că nu e o problemă aşa de grea. Nu trebuie decât să meargă înapoi şi orice spuneau ceilalţi, el să pună sub semnul întrebării. Dacă cineva ar fi spus “ce frumos e asfinţitul”, el imediat să întrebe unde e acea frumuseţe, ce este frumuseţea, cum o poate dovedi, e o prostie să spui că există frumuseţe pe lume, nu poate fi dovedită, nu poate fi atinsă. Dacă ar fi spus că muzica este “dătătoare de extaz” el să întrebe ce e extazul, cum îl definesc, să conteste existenţa muzicii, e doar zgomot. 7 zile de negativism, de contestat, de pus întrebări la care nu se pot da răspunsuri despre dragoste, extaz, viaţă, moarte, Dumnezeu, etc. după care să se întoarcă înapoi la el.