” Se spune că trăia odată într-un oraş, un om mare idiot. Indiferent ce făcea, indiferent ce spunea – oamenii râdeau mereu de el. Chiar de ar fi spus ceva adevărat, ceva frumos, ceva înţelept, lumea începea a râde chiar de la primele lui cuvinte… că doar era cunoscut ca fiind idiotul fără seamăn al oraşului.
Ajuns în pragul deznădejdii, urmărit de gânduri sinucigaşe, omul nostru a mers la un bătrân înţelept. Nu mai putea suporta. Ori îi spunea bătrânul o cale de rezolvare, ori îşi lua viaţa.
Bătrânul, zâmbind, l-a asigurat că nu e o problemă aşa de grea. Nu trebuie decât să meargă înapoi şi orice spuneau ceilalţi, el să pună sub semnul întrebării. Dacă cineva ar fi spus “ce frumos e asfinţitul”, el imediat să întrebe unde e acea frumuseţe, ce este frumuseţea, cum o poate dovedi, e o prostie să spui că există frumuseţe pe lume, nu poate fi dovedită, nu poate fi atinsă. Dacă ar fi spus că muzica este “dătătoare de extaz” el să întrebe ce e extazul, cum îl definesc, să conteste existenţa muzicii, e doar zgomot. 7 zile de negativism, de contestat, de pus întrebări la care nu se pot da răspunsuri despre dragoste, extaz, viaţă, moarte, Dumnezeu, etc. după care să se întoarcă înapoi la el.