Doi croitori evrei munceau alaturi de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, intr-un cartier sarac din Londra. Croiau si coseau de dimineata pana seara, vorbind despre tot soiul de lucruri.
Unul dintre ei l-a intrebat pe celalalt:
– Iti iei concediu anul asta?
– Nu, a raspuns cel de-al doilea, dupa ce s-a gandit putin.
Se povesteste ca intr-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit sa faca o calatorie intr-o tara indepartata, aflata peste mari si tari.
In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.
” Sunt obosit de atâta muncă şi de văzut aceeaşi oameni în drum spre serviciu. Ajung acasă şi nevastă-mea serveşte acelaşi fel de mâncare la cină. Vreau să intru în baie, apoi să intru în camera mea, să mă întind în pat şi să stau liniştit la televizor, dar fiica mea nu mă lasă, pentru că vrea să se joace cu mine; nu inţelege că SUNT OBOSIT.
Şi tatăl meu mă deranjează câteodată, soţia mea la fel, … şi între nevastă, fiică şi tată, încep să înebunesc.
Iată o frumoasă poveste cu talc primită pe mail ce vine să susţină ideea multora dintre noi şi aceea că o inimă perfectă nu poate fi comparată cu una ce a iubit, a pierdut şi apoi s-a frant.
Pe strazile unui mic orasel, intr-o buna zi, un tanar sustinea sus si tare ca are cea mai frumoasa inima din intreaga vale locuita de oameni.
Un grup imens de oameni s-a adunat in jurul lui si cu totii au inceput sa ii admire inima pe care o vedeau perfecta. Ea nu avea niciun defect, nici macar un semn. Da, cu totii au fost de acord. Era cea mai frumoasa inima pe care o vazusera vreodata. Simtindu-se mai mandru ca oricand, tanarul barbat a inceput sa se laude si mai mult cu inima lui fara de defect.