Vorbeam zilele trecute cu o cunostinta de-a mea despre prietenie. Subiectul mult discutat de intreaga lume, dupa dragoste si sex, evident.
Am ajuns impreuna la simpla si logica, concluzie ca UNELE(pentru ca nu e o regula)prietenii nu tin o viata, din pacate, lucru descoperit deseori si pe pielea noastra. In urma rupturilor suferim, poate o zi, o luna, dar trece, mai ales cand un prieten face o eroare colosala fata de tine si e greu de crezut ca i-o ierti vreodata. De cele mai multe ori numai de noi depinde daca putem trece cu vederea gafa sa. Te gandesti ca un tambel, la modul cel mai serios daca eroarea e pardonabila sau mai faci si de data aceasta concesii?
Totusi, a trage iar si iar de o relatie doar din lipsa de altceva mai bun, e in beneficiul… cui?
Hola!
Nimic nu tine o viata. Nu in aceeasi forma, cel putin. Sunt oameni care apar in viata noastra cu un anume scop. Nu il stiu ei, nici noi. Poate, adesea, il intrezarim. Sa ne ajute sa trecem peste ceva, sa ne duca mai departe pe drumul evolutiei. Ideea este ca atunci cand si-au implinit menirea, dispar din peisaj. La fel si noi in vietile altora. Sunt insa oameni care raman cu noi tot drumul. Pentru ca avem cu ei in comun multe elemente interioare. Doar ca pe durata drumului, ne schimbam si noi si se schimba si ei. Sa stii cand sa renunti e poate una dintre cele mai grele lectii pe care le invatam in viata.
Oricine e bine venit in viata noastra pentru ca ne lasa fie cu o lectie invatata fie cu amintiri placute.
Daca trage doar unul nici nu se poate numi prietenie ci poate interers.
Cam asa este.