Nu e sunet mai frumos decât râsetul unui copil – pentru mine!
Ador să-mi aud nepoţica chicotind şi râzând pentru că e dulce şi pentru că inevitabil mă face şi pe mine să râd. Încă nu-mi vine să cred cum un pui de om îţi poate înlătura orice urma de tristeţe cu atâta uşurinţă!? De aş putea i-aş „fura” fiecare zâmbet şi fiecare chicot, le-aş pune într-un borcănel şi le-aş privi/asculta ori de câte ori mă roade dorul de ea.
Cum să nu zâmbeşi, măcar, atunci când în faţa ta ai aşa ceva?:
Pe zi ce trece realizez mai mult şi mai mult că nu degeaba ne numim „surori„, că nu degeaba cei din jur spun că într-un mod ciudat dar plăcut semănăm; ne leagă mai multe decât credeam şi ne imaginam. Dincolo de neînţelegeri şi mici certuri – întâlnite în orice relaţie de natură umană de altfel, e atâta compatibilitate în tot ceea ce ne compune; nu ne mai miră nimic, nici când ne completăm propoziţiile, nici când ne citim gândurile, nici când ne sunăm FIX când simţim că ceva este în neregulă…
