Spunem cu toţii că fiecare om merită a doua şansă însă foarte puţini o oferă. Pe buna dreptate aş tinde să zic….
Fiecare dintre noi are dreptul de a „repara” ce a „stricat”, de a clădi ce a ruinat, dar câteodata acele sanse le acordăm degeaba, acele şanse sunt în plus şi de multe ori fără rost. Nu pentru că nu putem sau nu vrem să iertăm. Uneori este prea târziu pentru că nu a mai rămas nimic în afară de acele amintiri. Nimic în afară de momentele şi gândurile care vor rămâne ca o cicatrice în inima pentru totdeauna.
In unele cazuri, daca increderea a disparut, degeaba exista a doua sansa…
In orice relatie umana daca dispare increderea dispare totul. Te poti complace si poti merge inainte si fara ea insa lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel!
da..dar nu cred ca fecioara din tine nu da unora si a treia..a patra..a 10-a..chiar daca fara rost, din prea multa toleranta
….
personal pot spune ca GREU renunt la unii oameni, desi nu ma-nteleg nici eu. Chiar daca nu e loc decat de un „buna ziua” totusi il vreau..asa putin cat e..
Ba da, fecioara din mine a dat si inca da multe si prea multe sanse persoanelor ce nu merita, persoanelor ce m-au adus la disperare cu n faze si sunt constienta ca deja sunt luata drept proasta insa asta mi-s eu. Dau sanse, insa 100% la fel cu persoana respectiva nu mai pot fi,am retineri…
Doamne ce ma regasesc in tot ce scrii!!!!
Cicatrici rămân. Dar asta nu înseamnă că mai dor sau că ne mai pot influența…
Unele sunt ca… cicatricea de pe genunchi când eram mici. Ne-a durut o vreme, dar acum când o privim, nu înseamnă nimic. Nu mai suntem supărați nici pe partenerul de joacă din cauza căruia am căzut. Nici nu ne mai amintim exact momentul.
Dar dacă nu am fi avut acea cicatrice, ar fi însemnat că nu ne-am bucurat cu adevărat de joacă în copilărie.
Unele cicatrici rămân doar ca semne ale faptului că într-adevăr am trăit viața.
Când dai a doua șansă trebuie să realizezi asta. Că majoritatea cicatricilor nu doar toată viața. Și că nu trebuie să le porți cu bravada „vai, cât am suferit”. Pentru că nu avem dreptul atâta vreme cât toți cândva greșim și facem pe cineva să sufere.
Sunt constienta ca toti gresim, nimic si nimeni nu-i perfect insa fara modestie si fara nici o intentie de-a ma da „suferinda” spun ca atat cat mi s-a gresit nu am gresit, atat cat am fost jignita si umilita nu am jignit si nu am umilit si am rani psihice si fizice pe care le voi duce intreaga viata pentru ca m-au marcat de asa natura… Intensitatea durerii nu mai e aceeasi si in timp se va diminua insa nu vor disparea!
Nici eu nu le dau mereu, le dau numai cui merita ..
Pai daca iti gresesc cum stii ca merita?
Eu o dau întotdeauna, pentru că aşa sunt eu. Mă doare să ştiu că relaţia mea cu o anumită persoană nu mai e ceea ce a fost, indiferent a cui a fost vina. Dar de fiecare dată relaţia nu mai ajunge în acel punct în care a fost. Şi atunci, cu părere de rău, o las baltă şi fiecare merge pe drumul lui
Stiu cat e de dureros sa iesi dintr-o relatie ce ti-a adus in trecut fericire…
Si eu am dat aproape de fiecare data o a doua sansa. Cel putin acolo unde a fost cazul, unde cineva mi-a cerut macar scuze, nu m-a injurat dupa ce tot el a gresit. Nu cred ca mi-a parut rau ca am facut asta, cel putin pana acum nu.
Uneori degeaba exista si scuzele… nu mai e acelasi lucru apoi cu sau fara existenta lor. E bine totusi ca nu regreti sau nu ti-au dat motive sa regerti faptul ca ai iertat!
Sanse am dat si eu. Mereu. De iertat iert, nu usor, dar mi-e greu sa uit (scrisesem si un post pe blog despre asta.)
Da, uneori e prea tarziu, si oricat ai incerca sa repari ce ai gresit, nu se mai poate reface nimic.
Nu stiu, pur si simplu asa se intampla. Sunt intamplari si intamplari, oameni si oameni, inimi care nu pot fi reintregite atat de simplu si usor.